tara imaginata, amintita, reconstruita

in ultima vreme am aproape certitudinea ca niciodata nu voi fi acasa aici. intr-un sens interior, nu stiu cum sa explic. dar asta nu e un lucru rau, e un fapt. cu cat trece timpul Romania reala, aceea urata a actualitatii, se dilueaza in mintea si in inima mea si raman doar cartile, filmele, interviurile, amintirile, referintele. si cred ca pentru prima data in viata imi vine sa spun ca am inteles ce inseamna cuvantul asta prafuit pe care nu am indraznit sa-l folosesc niciodata: patrie. de vreo saptamana citesc alternand Caietele lui Cioran si Jurnalul lui Eliade pe care l-am gasit pe 2 ianuarie, in franceza, la buchinistii din Place de la Mairie (e un fel de traditie, am vazut ca in fiecare an, in prima duminica, in piata e foarte liniste si tarabe cu carti vechi). si ma simt asa de acasa cu ei si mi-am amintit de Eliade si simboluri si semne si mituri si sacrul camuflat in profan.

iata ce am gasit aseara si m-am bucurat asa de tare: "le dépaysement est une longue et lourde épreuve initiatique destinée à nous purifier, à nous transformer. La patrie lointaine, inaccessible sera comme un Paradis où nous retournerons spirituellement, c'est à dire "en esprit", en secret, mais réellement." Nu cred sa fi citit ceva mai JUST.

Le Quartier des Titans :-DDD

adica celalalt acasa. inzapezit, gri, neasortat, cu nefericite puseuri coloristice, ca niste balbe, ca o bogatie recenta si fara traditie. anyway, asa de acasa.

trei ani noi frantuzesti

un pic de corespondenta à l'ancienne


cafeneaua cu pleduri, cum doar la Biarritz am mai vazut iarna trecuta, pe faleza

le sud, toujours le sud, e ciudat Anul Nou asa, fara zapada si fara frig

si intalnirea asta ca un semn bun, pe 2 ianuarie, la buchinistii din Place de la Mairie

cate putin cate putin se muta si biblioteca

when it's a minute away from snowing

aproape pustiu si atata liniste (toate magazinele inchise, putinii oameni discuta lenes la terase ori privesc trecatorii). orasul ca o anestezie

pe atunci Bucurestiul era cel mai frumos oras din lume

spre sfarsitul anilor 90. Eram la liceu si am descoperit orasul prin carti. Prin interbelici. Eliade, normal. M-am dus sa vad strada Mantuleasa si casele vechi, am cautat locul unde era cofetaria sau bacania lui Dragomir Niculescu, m-am plimbat pe Lipscani in sus si in jos, pe toate stradutele. Ma uitam la fiecare cladire zicandu-mi « asta nu era aici », cautam firmele vechi, Blanarie, Incaltaminte, Ceasornicarie, magazine ireale.
Ma plimbam putin, doar cateva locuri in centrul vechi. Si in centrul « clasic », Unirea-Universitate-Romana, care nu are nimic, of, dar chiar nimic frumos. Mie imi placea, imi e dor si acum, in mod absurd, de magazinul Unirea si, de cate ori ma intorc, trec sa il vad.
Din prima mea bursa, 50 000 de lei, primita in clasa a XI-a nici eu nu mai stiu pentru ce, mi-am luat, desigur, carti. Dupa ore, am fost direct la Libraria Humanitas, cea mare de la Kretzulescu, si am cerut asa de mandra si de puternica, 3 volume de Blaga (Trilogia luminii, cred, pe care le-am citit apoi cu creionul in mana si facand fise detaliate), Cioran, Lacrimi si sfinti si Eliade, nu mai tin minte ce. Erau toate din aceeasi colectie, prima, cu cotoare colorate, Blaga in galben, Eliade in rosu si Cioran albastru. Cu verde era Ionescu. Librareasa le-a impachetat in hartie, iar eu m-am intors purtand pachetul in brate pana acasa ca pe un trofeu. Si cred ca este, pana azi, cea mai frumoasa cumparatura din viata mea. Un pachet de carti, asa cum cumparau Mihail Sebastian (un an mai tarziu ii citeam jurnalul) si Camil si Eliade, toti eroii mei iubiti din vremea aia. Ani de zile am trait, ca multi adolescenti din anii 90-2000, in Bucurestiul asta imaginar, perfect. Se publicau atatea jurnale si memorii si convorbiri. Atunci, in clasa a XI-a am vrut sa aplic programul lui Eliade, sa dorm, ca el, in fiecare noapte un pic mai putin. Cred ca o saptamana sau doua am reusit sa citesc pana la 3 noaptea si sa ma trezesc la 6 dimineata. Uau, chiar era posibil. Cand am citit ca invatase nu mai stiu ce limba straina in avion, zburand spre America, am crezut. Era ridicol, dar era my personal hero.
Banii erau putini si in liceu si in facultate. Ii dadeam pe carti la anticariat (in subsol la Litere), pe sandwichuri cateodata si pe biletele la cinemateca. Uneori ajungeam putin dupa inceperea filmului si intram fara sa platim. Tot asa la DAkino si la TNB. Nici nu mai stiu de unde ma imbracam, ba da, o vreme din Europa, apoi din IDM, din Pavilionul H si de la Magazinul Titan. Poze din vremea aceea nu am deloc, dar cred ca aratam groaznic. Nici nu stiam ca exista « haine de firma », sintagma asta misterioasa a aparut mai tarziu. Iar de la viata imi doream doar o biblioteca, un birou si un fotoliu. Colegul meu de banca isi dorea cam aceleasi lucruri, plus un « scaun ergonomic ». nu stiam ce inseamna, am aprobat. Eram in clasa a IX-a si ne plimbam prin parcul cu fantani din Piata Unirii. De acolo, am privit norii care treceau peste Hanul lui Manuc. Plecasem de la biologie sau fizica. De pe banca aceea, Bucurestiul era cel mai frumos oras din lume.

dor

in seara asta am iesit de la film pe largul nostru bulevard, le Cours Mirabeau, si mi s-a facut brusc dor sa fiu in Bucuresti. undeva la Universitate, Romana ori pe Lipscani. am fi mers sa mancam, cred ca la Il Calcio, in Piata Amzei sau La Mama, care e tot pe acolo. sau intr-un loc mic, mic si romanesc. yummy, ceva bun, salata de vinete si omleta si papanasi. sau ciorba de legume. iar la intoarcere am lua tramvaiul sau troleibuzul (aaaa, plimbarile cu tramvaiele vechi intr-o dupa-amiaza improbabila cand e aproape poti sta pe scaun si asculta lumea sau nimic). mi-e dor sa aud romaneste in jurul meu. doar in limba materna cuvintele ti se lipesc de ureche fara sa stii, fara sa vrei, poti sa le intelegi cu incetinitorul, peste secunde bune. in franceza daca nu sunt atenta nu aud nimic cu intarziere. doar un flux indistinct, nici macar un zgomot de fond, de fapt. mi-e dor de Bucuresti pentru ca de el ma leaga amintiri. aici nici strazile, nici oamenii, nici magazinele, nici restaurantele nu au trecut. un trecut personal. e prea recent.

o dupa-amiaza asa de lenta

si de cateva zile ploua. ieri am citit langa fereastra Calea Victoriei, de Cezar Petrescu. cred ca mi-e putin dor de Bucuresti si de un roman clasic. odihnitor

le sud au mois d'octobre

buna dimineata

cred ca tocmai am descoperit o prietena

proaspata, sclipitoare, cu ironie si distanta (adica exact ce ador eu), incepe asa:

"Papa disait toujours qu'il faut une sublime excuse pour écrire l'histoire de sa vie avec l'espoir d'être lu."

si, cum scrie pe coperta 4, cu unul din cuvintele mele preferate, elle fait une "entrée fracassante" in literatura americana. "fracassante". sa nu uit sa scriu odata despre cuvintele pline, pe care imi place sa le pronunt

promenada englezilor duminica dupa-amiaza

sub ploaie, la Nisa

prima fraza

mi-am tot propus sa adun cele mai reusite prime fraze de romane, acelea care in doua sau trei randuri te iau de mana si te duc in poveste. doua dintre preferatele mele:

"Durant les deux premières années de mon mariage, mes rapports avec ma femme furent, je puis aujourd'hui l'affirmer, parfaits." (Alberto Moravia, Dispretul)

si fraza asta simpla, perfecta:

"Longtemps, je me suis couché de bonne heure."
(Proust, Du côté de chez Swann)

...patria mea, cu î din i, cu î din a

am vazut poza asta pe facebook. facuta pe strada in Bucuresti. m-a izbit uratenia. inainte mi se parea un peisaj normal si atat. si ochii si mintea s-au dezobisnuit.

dar, cum zice Herta Muller la Ateneu, "patrie este ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti". de fapt, in poza asta eu voi vedea intotdeauna ceva frumos

toujours relativiser

ce mult imi place inceputul de la Gatsby si la el ma intorc mereu. mai ales cand ma enerveaza lucruri si oameni.

In my younger and more vulnerable years my father gave me some advice that I've been turning over in my mind ever since.
"Whenever you feel like criticising anyone," he told me, "just remember that all the people in this world haven't had the advantages that you've had."