tara mea reinventata

chiar daca au trecut doi ani de cand sunt aici, "tara mea" ramane Romania. iar realitatile frantuzesti mi se par inca a fi "ale lor". nu-mi apartin nici orasele, nici peisajele minunate, nici istoria, nici gloriile si nici rusinile "lor". in jurul meu totul este frantuzesc, deci inca strain. si starea asta de strainatate nu ma paraseste niciodata. nici in familia franceza si nici in societate. si nu e o chestiune de limba, de neintelegere primara, ci de un fel de miez dur al lucrurilor care mi se refuza.

in acesti doi ani am citit mai mult in franceza decat in romana si mai mult despre ei decat despre "noi". carti de istorie recenta, cateva zeci de romane frantuzesti cu atat de draga lor autofictiune, in care eu caut descrieri de strazi, de vacante, de copilarii si de adolescente frantuzesti. incerc de fapt sa-mi construiesc un trecut frantuzesc, o istorie interioara care sa semene putin cu a lor. si nu pentru a scapa de identitatea mea romaneasca, ci pentru ca vreau ca tara asta noua sa imi apartina si mie. sau sa ii apartin si eu un pic. iubesc Franta, serios, iubesc tara asta, dar mi se pare ca nimic din ce este al ei nu ma atinge cu adevarat. vorbesc si citesc franceza fara probleme, dar cuvintele au ceva abstract, de fapt parca nu ar avea trup. limba asta asa de lichida, cu L-uri si R-uri moi nu ma emotioneaza, nu ma atinge. imi place eleganta ei, mi se pare ca e asa de frumoasa incat innobileaza banalitatile (de altfel aici, in Franta, am invatat si eu sa conversez cu gratie, da, da, cu gratie adevarata, despre nimic). dar pentru mine e ca o floare de hartie, cuvintele ei nu au nici miros, nici consistenta, iar daca le-as atinge nu ar fi moi, carnoase, ci perfect plate, asa ca o foaie dictando.

de fapt stiu de unde vine distanta asta care se aseaza intre mine si tot ceea ce este frantuzesc: a trai intr-o tara straina inseamna a-ti pierde de la sine intelesul. trebuie sa asimilezi continuu, sa intelegi si sa iti explici la fiecare pas. trebuie sa te explici mereu celorlalti. si mai ales sa-ti reconstruiesti un firesc. cred ca asta e partea cea mai obositoare, acest "altfel" profund pe care nu il poti uita nici o clipa. doar atunci cand traiesti departe iti dai seama cat de multe lucruri sunt de la sine intelese. si ca ele fac sa te simti "acasa".